Arcaşul culege aplauze despicând ţinta la mijloc. În timp, un arcaş bun măreşte distanţa. Ştie că voinţa şi măiestria îi sunt cu adevărat probate atunci când ţinta e la mare depărtare. A te uni cu ţinta întrezărită e ultima etapă a unei îndelungi pregătiri. Nimeni nu ştie de câţi ani e nevoie pentru a nimeri o ţintă invizibilă.
Bătrânul-săgeată părea gata pentru întâlnirea sa cu ţinta nevăzută. Stătea cuminte lângă uşa bisericii, perpendiculară pe altar. Avea pe el o haină mirosind a împăcare. Noi cei din jurul lui nu existam. Era doar el şi ţinta sa abstractă spre care părea dornic să ţâşnească. Acum zeci de ani a fost şi el un bărbat înfloritor, clădit în muşchi şi cu privire intensă. A învăţat spre bătrâneţe că nici forţa, nici agilitatea şi nici agerimea ochilor nu-l vor ajuta să-şi atingă ţinta nevăzută. Treptat şi-a împuţinat trupul şi a renunţat la simţurile omeneşti, inutile în zborul său. Stătea uscat, lucios şi uşor precum o săgeată temeinic şlefuită. Când şi-a împreunat mâinile în rugăciune şi le-a ridicat până la baza nasului, conturând vârful săgeţii, bătrânul era pregătit să despice aerul fără cea mai mică vibraţie, fără cel mai mic şuier. Săgeată perfectă pentru a străpunge timpul şi spaţiul.
Au trecut săptămâni de când nu l-am mai văzut pe bătrânul-săgeată. Poate şi-a nimerit ţinta. L-a întâlnit pe Dumnezeu.

0  Comentarii