Momâie – 1. schelet de lemn înfăşurat în paie şi acoperit de zdrenţe, înfăţişând un om, care este pus pe un teren cultivat pentru a speria şi alunga păsările şi animalele sălbatice dăunătoare; sperietoare, măgăoaie. 2. fig. epitet dat unei fiinţe urâte - conform DEX.
Bunicii mei foloseau termenul ca atribut al unui om lent, moale, încet, încremenit.
Surprins de începutul anului 2010 într-o atitudine detaşată, privesc ca din avion la ogoarele ţărişoarei mele. Privesc detaşat. Nu absent precum momâia. Totuşi, oricât de desprins aş fi, mă înduioşează vederea celor 42 de momâi triste, semănate de Guvern în teritoriu sub titulatura de prefect.
În anul 2010, „anul reformelor” – de la piratul saşiu citire, Instituţia Prefectului, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, îşi mai justifică existenţa?! Într-un stat cu creier oxigenat, răspunsul ar fi categoric nu. La nivelul unui judeţ, prefectul se calcă pe picioare cu administraţia judeţeană şi e confuz cu instituţiile deconcentrate, deci, e o viermuială, o suprapunere, o colcăială inutilă, ineficientă şi consumatoare de resurse. Raţiunile pentru care Insituţia Prefectului mai este în viaţă ţin de puterea statului ce vrea să se perpetueze prin influenţă, forţă şi control.
Pe ogoarele patriei zac 42 de momâi, aproape zdrenţe. Aparenţe triste, ce-ar trebui să-i alunge pe corupţi, să apere legile şi să combată nedreptatea socială. Aerul lor îngândurat ar trebui să hrănească viziuni, strategii şi soluţii, însă aerul e încremenit. Momâile din judeţe sunt o iluzie de protecţie, un scut de aer. Aşa cum şi Guvernul este o iluzie. Cu sau fără momâi suntem la cheremul vremurilor, iar vremurile-s grele. Dar poate şi aceasta e tot o iluzie, însă, una ce nu-i împiedică pe mistreţi să prade culturile.
(Editoria)lista lui Schindler